După credinţa creştină, omul e alcătuit din trup material şi suflet nemuritor. Trupul omului este luat din pământ, având ceva comun cu toate vieţuitoarele, iar sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie şi prin el, omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.
Sufletul rămâne o mare Taină - Chipul lui Dumnezeu în om - "Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic"
Fraţi creştini,
În aceste cuvinte puţine şi simple, dar pline de înţeles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de preţul şi valoarea fără seamăn a sufletului nostru. Ce este oare sufletul omenesc şi de ce este el aşa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el? Ce este acest suflet al nostru, dacă însuşi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) şi dacă Însuşi Dumnezeu a luat trup omenesc şi S-a jertfit pentru mântuirea şi fericirea lui?
După învăţătura creştină, sufletul este o substanţă reală, vie, imaterială sau spirituală şi nemuritoare. Sufletul străbate trupul material şi este legat de el, dar transcende şi depăşeşte materialitatea trupului. Sufletul este real şi superior trupului care se întoarce în pământ, iar el, la Dumnezeu. Sufletul nu poate fi ucis odată cu trupul pentru că este imaterial şi nemuritor.
Ca să ne putem da seama ce este sufletul şi ce însemnătate are el pentru viaţa noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Şi cadavrul are oase, muşchi, nervi şi sânge; dar nu se mişcă, nu simte, nu vorbeşte şi nu gândeşte ca omul viu. Ce-i lipseşte oare? Îi lipseşte puterea aceasta tainică şi nevăzută insuflată de Însuşi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în mişcare trupul şi pe care o numim suflet.
Sufletul este şi va rămâne pentru viaţa de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. Toţi oamenii ar dori să descopere această mare taină şi să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea şi nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muşchi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, deşi el există şi în corp şi în afară de corp - aşa cum există un cântec în disc sau un gând în minte, - sufletul fiind imaterial nu se poate vedea şi nici pipăi. El este duh aşezat de Dumnezeu în om şi este partea prin care fiinţa noastră se înrudeşte cu Însuşi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, aşa cum Duh este şi Dumnezeu (Ioan 4, 24).
Chipul lui Dumnezeu în om
Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră" (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că "a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său" (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că "luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu" (Facere 2, 7).
Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har şi după slavă. După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveşte mintea, care este izvorul cunoştinţei; este asemenea Fiului în ceea ce priveşte Cuvântul lăuntric aşezat în noi de la Botez şi Care este începutul înţelepciunii; şi este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte libertatea voinţei, care este rădăcina tuturor bunătăţilor. După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeşte darul înfierii, devenind şi el fiul lui Dumnezeu după har. După slavă, sufletul este asemenea cu Însuşi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeieşti revărsată asupra sa, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: "Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este" (I Ioan 3, 2).
Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să ştie că este marea operă a sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinţa omenească. În Împărăţia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump şi mai plăcut decât vederea Feţei lui Dumnezeu, "spre care şi îngerii doresc să privească" (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârşit de frumuseţe şi de lumină. Cineva spunea: dacă Chipul său, Faţa lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Faţa lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei feţe dumnezeieşti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.
În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiinţei omeneşti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El.
"Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic"
În suflet stă toată superioritatea fiinţei umane faţă de restul vieţuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau raţiunea sau mintea, priceperea şi judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii şi o cucereşte spre folosul său. Prin darul vorbirii, oamenii se înţeleg şi se apropie unii de alţii, iar prin darul creării valorilor de arta şi prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.
Obârşia sufletului este Dumnezeu, iar locaşul lui este omul. Măreţia, valoarea şi nobleţea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască. Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota şi Şi-a vărsat scump Sângele Său pe cruce. Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ. Pentru el au fost făcute toate frumuseţile lumii acesteia. Pentru el există Împărăţia Cerurilor şi toate bunătăţile vieţii veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit "şi la inima omului nu s-au suit" (I Corinteni 2, 9).
Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Mântuitorul Însuşi ne spune foarte clar: "Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" Putem agonisi toate bogăţiile pământului, putem dobândi toată slava şi admiraţia lumii întregi, putem să ne însuşim înţelepciunea şi ştiinţa tuturor neamurilor şi a tuturor înţelepţilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului, sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat şi să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea. Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.
Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte? Nu, pentru că sufletul este nemuritor şi trăieşte veşnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l ameninţă pe lumea cealaltă este iadul.
Fraţi creştini,
Dacă sufletul este lucrul cel mai de preţ al fiinţei noastre, cea dintâi şi cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija faţă de suflet şi faţă de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor şi străduinţelor noastre.
Bine şi firesc este să ne îngrijim şi de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost şi de celelalte. Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana şi de mântuirea lui: "Au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (...) Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă", ne învaţă Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiinţă a omului. Căci omul are şi un suflet, iar sufletul acesta are şi el nevoie de hrana şi de bautura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeşte şi slăbeşte, ca şi trupul lipsit de pâine şi apă.
Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeşte pe "cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate"; deci există şi o altă foame decât cea de după pâine şi o altă sete decât cea de după apă. Sufletul flămânzeşte şi însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine şi frumos, ca planta după lumina şi căldura soarelui. El nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii şi ale bunei înţelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinţei şi rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune şi al harului dumnezeiesc aflător în Biserică. Pentru curăţirea lui, sufletul are apa Botezului şi a pocăinţei; pentru hrană şi întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii; pentru sfinţire şi desăvârşire are în această viaţă Biserica şi pe slujitorii ei sfinţiţi, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.
Dar, fraţi creştini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a aşezat Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor şi a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenţi cu adevărat la întrebările, la neliniştile, la nevoile şi la dorurile lui către lumină, către curăţie, către frumuseţe şi adevăr? Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să ştie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredinţat!
De obicei nu ne oboseşte niciodată necontenita trudă şi alergare după cele de trebuinţă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim şi timp, şi bani, şi energie, şi buna dispoziţie. Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică şi nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru şi nu avem nici energie, nici voinţă pentru a ne împotrivi ispitelor şi patimilor care ne asaltează. Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului şi alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul şi la suferinţa sufletului slăbănogit de nehrană şi lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutăţii şi al desfrânării, al beţiei şi al celorlalte patimi.
Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispreţui mai tare sufletul şi nevoile lui, cu atât viaţa noastră va fi mai zbuciumată şi mai nefericită.
Ca să nu ajungem aşa, să ne rezervăm măcar o parte din energia şi puterea de muncă, din agonisită şi din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberam pe cât se poate din robia nedreaptă şi apăsătoare a trupului, a grijilor pătimaşe.
Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci şi centru al fiinţei, al vieţii şi al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi. Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca şi când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.
Să-l curăţim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice, ale pocăinţei şi ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunoştinţelor folositoare, cu simţămintele curate de milă, de dreptate şi iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voinţa darză de a face numai binele, care oţeleşte caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăşanii, ce ne uneşte pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.
Să ne apropiem, aşadar, cât mai mult de noi înşine, de sufletul nostru şi să-l îndemnăm la trezvie şi la săvârşirea tuturor faptelor bune, şoptindu-i în taină aceste cuvinte de îmbărbătare:
"Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfarşitul se apropie şi te vei tulbura, ci te desteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este şi pe toate le plineşte". Amin.
Preot Roșca Petru Gabriel
