Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Biserica creştină aduce lui Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este o prelungire sau o actualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră. Această sfântă slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată cu Hristos Mântuitorul, pe care îl avem prezent sub forma pâinii şi a vinului, care, în momentul invocării Duhului Sfânt de către preot, se prefac în Trupul şi Sângele Domnului.
Sfânta Liturghie a fost de la început centrul vieţii religioase, în jurul căreia s-a închegat şi s-a organizat viaţa comunităţilor creştine şi din care s-au adăpat toate celelalte forme ale cultului creştin, trăgându-şi seva sau izvorul din Sfânta Liturghie. De aici şi grija manifestată încă de timpuriu, de a se stabili rânduiala desfăşurării acestei slujbe şi regulile care să reglementeze săvârşirea corectă a ei. Aceste rânduieli şi norme au fost mereu îmbunătăţite şi îmbogăţite pentru a face din Sfânta Liturghie slujba cea mai gustată şi mai îndrăgită, sporindu-se în felul acesta participarea activă şi efectivă a credincioşilor la săvârşirea ei. Grija ca Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul divin public ortodox, să fie săvârşită cu toată seriozitatea, cu demnitatea corespunzătoare şi mai ales după rânduiala prescrisă de cărţile de cult, a fost dintotdeauna una din preocupările majore şi constante ale conducerii bisericeşti. Cu toate acestea de-a lungul anilor au apărut în cadrul rânduieli Sf. Liturghii şi unele obiceiuri regionale sau inovaţii, care au ştirbit puţin din frumuseţea actului liturgic. Aceste inovaţii sau obiceiuri au apărut în toate cele trei părţi ale Sfintei Liturghii: proscomidie, Liturghia celor chemaţi şi Liturghia credincioşilor. În continuare vom înşirui câteva din aceste inovaţii din cadrul Sfintei Liturghii.
Proscomidia
Începând cu rânduiala Proscomidiei, există obiceiul, la unele biserici, ca atunci când credincioşii prezintă preotului, la sfântul altar, pomelnicul şi prescura pentru a fi pomeniţi, să-i solicite acestuia şi scoaterea unei „părticele” pentru diverse nevoi, în special pentru ajutorul şi sănătatea celor bolnavi, precum şi pentru vrăjmaşi acestora dorind să le primească la sfârşitul slujbei pentru a le întrebuinţa în scopul solicitat. Această practică este greşită, pentru că aceste părticele în loc să fie puse de pe Sf. Disc în Sf. Potir pentru a se uni cu Trupul şi Sângele Domnului, ele sunt luate de pe Sf. Disc înainte de prefacerea cinstitelor daruri şi sunt date creştinilor ca să le consume, nemaiatingându-şi scopul final, acela de sfinţire a credincioşilor, ele fiind doar anafură.
Liturghia celor chemaţi
Începe cu binecuvântarea treimică şi se sfârşeşte cu ectenia „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”. Se numeşte aşa deoarece în vechime aveau voie s-o asculte catehumenii, adică cei care se pregăteau pentru intrarea în creştinism prin botez. În cadrul acestei părţi a Sf. Liturghii avem unele practici netipiconale. Astfel, binecuvântarea mare se face numai cu Sf. Evanghelie cu care se face semnul crucii pe sf. antimis şi nu cu crucea peste Sf. Evanghelie sau împreună cu aceasta peste Sf. Antimis cum obişnuiesc unii preoţi. O altă practică netipiconală este în legătură cu sărutarea Sfântei Evanghelii. Există obiceiul la unele biserici ca după ce s-a citit Sf. Evanghelie, credincioşii să vină în apropierea altarului pentru a o săruta, moment în care preotul trebuie să stea între Sf. Uşi pentru a da Sf. Evanghelie spre sărutare. Această practică ştirbeşte din frumuseţea actului liturgic pentru că în acel moment preotul trebuie să rostească ectenia întreită, care se rosteşte din Sf. Altar si nu dintre Sf. Uşi. Mai mult de atât credincioşii au posibilitatea să sărute Sf. Evanghelie in timpul utreniei când ea este scoasă în mijlocul bisericii.
Liturghia credincioşilor se numeşte aşa pentru că la ea nu luau parte decât cei botezaţi, adică membrii deplini ai Bisericii, care se puteau împărtăşi cu Sf. Euharistie. Începe cu ectenia „Câţi sunteţi credincioşi” şi se sfârşeşte cu otpustul. În cadrul acestei părţi a Sf. Liturghii avem cele mai multe inovaţii.
În legătură cu Vohodul cel mare, cum mai este numită această ieşire, spre a se deosebi de Vohodul cel mic, care înseamnă ieşirea cu Sf. Evanghelie, există unele practici netipiconale care trebuie lămurite. Prima este aceea a atingerii capetelor credincioşilor cu sfântul potir pe care preotul îl ţine în mâna dreaptă. La unele biserici, preotul atinge cu sfântul potir nu numai pe cei care sunt mai aproape de el, ci s-a creat obiceiul ca acesta să meargă în toată biserica pentru a atinge capetele tuturor credincioşilor care sunt în sfântul lăcaş şi iau parte la Sf. Liturghie. Obiceiul acesta este, fără îndoială, o inovaţie liturgică, deoarece el nu este menţionat în nici o rânduială de cult şi nici ca un obicei care ar fi existat vreodată, într-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat al Bisericii şi al vieţii de cult. În al doilea rând, el este deosebit de periculos pentru că există riscul ca o persoană să ridice capul pe neaşteptate din dorinţa de a se atinge de sfântul potir, şi să vărsăm vinul din el. De aceea atingerea capetelor credincioşilor cu sfântul potir este de preferat sa nu fie practicat, iar acolo unde se practică, trebuie explicat credincioşilor care este de fapt semnificaţia şi rostul acestei ceremonii.
Altă practică neliturgică legată de Vohodul mare este pomenirea sau citirea pomelnicelor pentru vii şi morţi ale credincioşilor care ne solicită în mijlocul bisericii. Citirea de către preot a pomelnicelor, pe lângă faptul că este netipiconală, este şi foarte incomodă. Preotul are mâinile amândouă ocupate şi nu poate mânui pomelnicele, de aceea o altă persoană (cântăreţ sau paraclisier) trebuie să i le prezinte, ceea ce ştirbeşte din frumuseţea şi solemnitatea actului. Pe de altă parte, citirea lor nominală se face în timpul Proscomidiei, când se şi scot părticele pentru ei. Acolo şi nu în mijlocul bisericii, este locul ca şi momentul pentru citirea lor. Ediţiile din ultimii 40 de ani ale Liturghierului fac menţiune expresă că nu se citesc pomelnice în acest moment al Liturghiei. De aceea şi acest obicei este de dorit să fie înlăturat acolo unde există, chiar dacă ne cer credincioşii.
Dar, ceea ce este mai izbitor în săvârşirea vohodului celui mare, este practica aşa-zisei „căderi la sfintele daruri”. Există credincioşi care, invocând faptul că suferă de anumite boli, mai uşoare sau mai grele, se întind pe pardoseala bisericii pentru ca preotul să treacă cu cinstitele daruri peste ei, socotind că aceasta le-ar aduce vindecarea. Mulţi dintre credincioşi aruncă obiecte de uz personal: eşarfe, batiste, haine şi altele, pentru ca slujitorii să treacă peste ele, socotind că aceasta ar aduce persoanelor care sunt posesorii acestor lucruri vindecări de boli, reuşite, izbăvirea de cel rău, etc. Această practică nu este tipiconală, cu atât mai mult dacă ne gândim, că în acel moment, cinstitele daruri nu sunt decât pâine şi vin binecuvântate, şi nu Trupul şi Sângele Domnului. Mai mult de atât, trecerea peste credincioşii întinşi în biserică este foarte dificilă şi riscantă, deoarece preotul este îmbrăcat cu toate veşmintele şi nu poate face paşi mari, mai ales când, datorită frigului, credincioşii sunt îmbrăcaţi gros. În acelaşi timp, există riscul împiedicării şi răsturnării cinstitelor daruri. Şi această practică trebuie înlăturată acolo unde ea există deja.
Există obiceiul la unele biserici ca după chinonic, când preotul iese între Sf. Uşi cu Sf. Potir şi rosteşte „Cu frică de Dumnezeu...”, credincioşii să se apropie de Sf. Uşi să se pună în genunchi pentru ca preotul să-i atingă pe cap cu Sf. Daruri, pentru a primi binecuvântare. Această practică nu este corectă pentru că preotul în acel moment cheamă pe credincioşi pentru a se împărtăşii, fiind de preferat ca în fiecare duminică la fiecare biserică să fie câţiva credincioşi care să primească Sf. Împărtăşanie.
La împărtăşirea credincioşilor, există unii preoţi care permit unor credincioşi să primească împărtăşania şi pentru cei morţi care nu au apucat să se împărtăşească, ceea ce este greşit, căci nu are susţinere teologică. De asemenea o altă greşeală a unor preoţi este de a împărtăşi pe credincioşi cu linguriţele lor proprii sau cu un set de linguriţe dezinfectate. Fiecare dintre aceste două modalităţi de împărtăşanie sunt de neconceput, deoarece constituie o dovadă a necredinţei în realitatea Trupului şi Sângelui lui Hristos din Sf. Împărtăşanie, pe care o mărturisim ca fundament al credinţei noastre, indispensabilă pentru mântuire.
Mai sunt şi alte inovaţii sau practici necanonice în cadrul Sf. Liturghii, dar acestea sunt cele mai răspândite, practicate în mai multe parohii din mai multe zone ale ţării. Este de preferinţă ca acestea să fie înlăturate acolo unde există, sau dacă nu se pot înlătura toate, trebuie menţinute doar acele obiceiuri care cultivă evlavia creştină. În acele parohii în care aceste practici nu există este bine ca ele să nu fie introduse niciodată.
Pr. Roşca Petru - Gabriel
