Lumea se schimbă cu repeziciune. Cu fiecare generaţie, condiţiile în care omul produce cultură, ştiinţă sau tehnologie se transformă tot mai mult. La fel şi ceea ce iese din mâinile inginerilor, artiştilor sau cercetătorilor. Şi viaţa se schimbă, în multe dintre aspectele ei, chiar sub ochii noştri. Am putea crede că avem din ce în ce mai puţine lucruri în comun cu cei care au trăit în urmă cu câteva secole. Un eveniment precum căderea lui Adam, petrecut cu atâtea milenii în urmă, pare prea îndepărtat pentru a putea avea implicaţii asupra vieţii noastre de azi, asupra Universului în care trăim sau asupra relaţiei noastre cu el.
Dumnezeu e Cel Care ne-a dăruit viața și tot El e Cel Care are grijă de noi în fiecare zi, dar noi, trecători prin viață, ne zbatem să trăim în această lume plină de vicleșug, răutăți și nedreptate, cu fiecare clipă pe care pe pământul deșertăciunilor ne “îngropăm” sufletul, retezându-i orice speranță de înălțare și de unire cu Dumnezeu, Tatăl nostru.
Sufocându-ne pe acest pământ, nu ne dăm seama că toate câte le primim sunt daruri de la Cel de Sus, noi suntem singurii vinovați: alergăm după averi, neluând seama la vorbele Mântuitorului Care ne îndeamnă:”Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, și unde nici furii nu le sapă și nu le fură. Căci acolo unde este comoara ta, va fi și inima ta.”(Matei VI,19-21)…Tot în această lume, alergăm după toate plăcerile de pe pământ, dar nu ne dăm seama că, adeseori, se trece peste pragul maxim, nu ne dăm seama că încălcăm Legea, încălcăm Poruncile Divine. Nu ne dăm seama că păcătuim în fiecare clipă … și din păcate, nu ne dăm seama cât de Bun și de Răbdător este Dumnezeu cu noi!
Starea tânărului bogat din Evanghelia ce s-a citit acum două duminici în urmă, Duminica a XII–a după Rusalii, transpusă într-un limbaj teologic actualizat, ne revelează zbaterea omului între economie şi iconomie. Aceste cuvinte au aceeaşi origine grecească: oikonomia, care însemna „administrarea sau conducerea casei” sau conducere, guvernare, rânduială, ordine. În limba latină, termenul oeconomia are sensul de organizare, dispunere a elementelor unui discurs, ale unei scrieri. În limba română, cuvântul a fost împrumutat din franceză (économie) și cu sensurile mai vechi de ştiinţă a fenomenelor economice, curent de gândire economică, chibzuială, cumpătare. De la acest înţeles s-a ajuns la expresii precum „simţ economic”, „bani puşi deoparte”, sau „casă de economii”. În secolul XX, termenul a evoluat, desemnând „totalitatea activităţilor de producţie, distribuţie şi consum într-o colectivitate”, ajungându-se la termeni precum economie politică, economie marxistă, economie naţională sau economie globală.
În ce registru am putea înscrie toate aceste expresii economice? Evanghelia ne răspunde: în împărăţia lui mamona, care înseamnă în aramaică: bani, avere. Banii şi averea capătă statutul unei divinităţi. Părerea că banul sau averea ar avea doar o importanţă economică şi socială fără implicaţii morale este greşită. Un autor creştin atrăgea atenţia asupra faptului că banul şi averea induc iluzia că posedă multe dintre caracteristicile unei divinităţi: par că oferă siguranţă, libertate, că ne conferă putere, şi par să fie omniprezente. Iar lucrul cel mai sinistru este că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul şi averea ajung să pretindă loialitatea şi dragostea care I se cuvin numai lui Dumnezeu şi au puterea de a ne prinde în capcană. Tânărul bogat din Evanghelie, auzind că i se cere să-şi dea averea săracilor pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.
În zilele noastre, bogăţia şi sărăcia sunt realităţi neîncetat actualizate, iar inegalitatea repartiţiei bogăţiei devine tot mai mare. În condiţiile în care predomină economia cu conţinut monetar, şi nu productiv, banul devine principalul etalon, iar iubirea de arginţi devine patima tuturor. Fiind asociată cu vinderea lui Hristos, iubirea de arginţi este numită de Sfântul Apostol Pavel rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Banul capătă în viaţa omului dimensiuni metafizice şi devine zeul mamona, care se împotriveşte lui Dumnezeu.
Pentru omul de astăzi, tehnologia şi confortul (computerul, automobilul, telefonul mobil şi alte gadgeturi) nu sunt o realitate neutră, ci idoli. Între omul contemporan şi tehnologie se stabileşte o relaţie personală, ca de la sclav la stăpân. Tehnologia nu este doar un ansamblu de care te poţi folosi, iar averea nu înseamnă doar o simplă acumulare de capital. Aşa cum prevedea Mircea Vulcănescu, astăzi, banii, tehnologia şi confortul au ajuns să domine relaţiile dintre oameni.
Bogăţia, în lumea economică, devine o problemă de prestigiu şi putere. Însemnele banului (vile, maşini de lux, desfrâu organizat, relaţii) transformă viaţa într-un spectacol. Totul este supus mecanismelor pieţei. Dacă în trecut exista expresia: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”, acum, expresia sună astfel: „spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îţi petreci vacanţele, ca să-ţi spun cine eşti”. În societatea de consum postmodernă, individul este „liber” să îşi construiască o lume după gustul său prin intermediul obiectelor şi imaginilor de consum. Într-o asemenea lume care trăieşte sub halucinaţia tehno-globalistă, şi sacrul pare să poată fi cumpărat. Au apărut substitute ale credinţei în Dumnezeu: religiile terapeutice, care îi satisfac omului dorinţa de a fi în regulă cu sacrul. De asemenea, practicile oculte se oferă ca substitut al credinţei în Dumnezeu, oferindu-le adepţilor iluzia puterii.
În noua concepţie ideologică a consumismului, toate valorile tradiţionale devin „stereotipii” de care individul trebuie să se elibereze. Inocenţa copilăriei trebuie înlocuită cu educaţia sexuală încă de la grădiniţă, familia trebuie să dispară din vocabular împreună cu valorile ei de paternitate, maternitate şi filiaţie. Suntem forțați în mod subtil să numim normal ceea ce până mai ieri era monstruos şi absurd.
Deși o bună parte dintre credincioșii noștri, după prăbușirea ateismului, s-au reîntors la Sfânta Biserică și urmează calea pocăinței, să nu uităm că sunt mulți așa-ziși creștini
de toate vârstele care nu îl caută pe Hristos.
Este destul să mergem într-o cârciumă prin sate și mai ales la orașe, ca sa vedem câtă degradare morală și câte păcate se fac acolo. Este destul să mergem la un tribunal să vedem câți frați, rude și prieteni se judecă pe nedrept, se ceartă, se înjură, se bat, se răzbună în tot felul și nu se gândesc la Hristos, la păcat, la împăcare și nici la moarte.
Este destul să mergem într-o discotecă, mai ales la orașe, și să vedem iadul pe pământ. Acolo se pot vedea băieți și fete cu vârste chiar de 13-15 ani, lăsați liberi de părinții lor, îmbrăcați necuviincios, dansând, fumând sau consumând alcool și chiar droguri.
Ce să mai spunem de tinerele fete de la licee și chiar școli generale care rămân gravide până la 14-15 ani și fac întrerupere de sarcină de 2-3 ori pe an, cu concursul binevoitor al
cadrelor medicale, cu sau fără acordul părinților.
Ne zbatem mereu după toate deșertăciunile lumești, ne îngrijim mereu de ziua de mâine…dar nu trăim ziua de azi ca și cum am muri mâine! Și iar, nu luăm în seamă sfatul Mântuitorului Care ne zice:”Luați seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă, că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?”(Matei V,28-30).
Cum să ne bucurăm de toate averile pe care ni le agonisim dacă știm că fără suflet noi am fi DOAR țărână? Cum să ne desfătăm pe acest pământ când ne dăm seama că Dumnezeu așteaptă să ne îndreptăm? Ar trebui să ne gândim că, dacă azi am fost așteptați la îndreptare, ne va aștepta Dumnezeu și mâine? Nu, nicidecum…Acest raționament, este, din păcate, valabil pentru mulți... Nu ne dăm seama că Dumnezeu bate cu stăruință la poarta sufletului nostru, dar noi suntem indiferenți, spunem că suntem prea ocupați, dar greșim! Căci ocupați ar trebui să fim de mântuirea sufletului, iar nu de achiziționarea unui nou telefon, sau de schimbarea cardului, sau de personalizarea mașinii…sau de orice alte ocupații cu “ajutorul” cărora ne risipim timpul…Și încă ne mai plângem că timpul e nemilos cu noi, că se scurge neîncetat, că nu ne ajunge niciodată, că picură în noi otrava nesimțită a nerăbdării...
Omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu stăpân al acestora. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o deosebire între posesia împătimită şi cea nepătimaşă a bunurilor. Iubirea de bogăţie nu-l lasă pe om să trăiască şi să rodească în credinţă, ci îl duce la moarte spirituală. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arată că bogat nu este cel ce are, ci cel ce dăruieşte la rândul său întrucât dăruirea îl arată pe acela fericit, iar nu averea.
Dobândirea vieţii veşnice (îndumnezeirea) nu este o simplă acţionare a vreunei dimensiuni potenţiale existente în noi; este un dar suprafiresc împărtăşit omului. Dobândirea vieţii veşnice nu este un produs al umanului, care apare ca o ameliorare etică a acestuia, transformând-o într-un proces psihologic de mare elevaţie spirituală. Ea este legată de Izvorul vieţii veşnice. Dobândirea vieţii veşnice este un dar suprafiresc al lui Dumnezeu şi nu o operă a firii omeneşti. Nevoinţa omului cel mult şlefuieşte sufletul pentru a primi harul tainic al îndumnezeirii.
Iconomia dumnezeiască este un dar al lui Dumnezeu, iar dobândirea vieţii veşnice nu poate fi percepută ca o recompensă pentru nevoinţa omului pe care o săvârşeşte în sufletul şi trupul său. Ea este darul exclusiv al lui Dumnezeu şi nu un cadou pentru binele săvârşit. „Logica darului este alta: primeşti ceva ce simţi că transcende puterile şi meritele tale. Darul te uimeşte pentru că nu-l meriţi. Cadoul ţi se cuvine, pentru că este o răsplată a unor eforturi depuse”.
Conştiinţa autosuficienţei este un indiciu că încă suntem lipiţi de cele efemere:
„Cel ce nu crede taina aceasta mare a harului celui nou şi nu vede nădejdea îndumnezeirii nu va putea dispreţui plăcerea cărnii, a banilor, a avuţiei şi mărirea de la oameni, sau chiar de ar putea-o face pentru scurtă durată, îl cucereşte mândria că a atins desăvârşirea prin care e târât iarăşi în rândul celor necurăţiţi. Cel ce caută însă spre ea, chiar de-ar dobândi tot lucrul bun, având mereu înaintea privirii sale desăvârşirea care trece peste orice margini şi care nu poate fi încheiată, nu se socoteşte să fi săvârşit ceva şi se face tot mai smerit, gândindu-se, pe de o parte, la mărirea sfinţilor care au fost mai înainte de el, pe de alta, la prisosinţa nesfârşită a iubirii de oameni a lui Dumnezeu” (Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, trad. pr. Dumitru Stăniloae, 2006, p. 373).
Numai aşezaţi în această logică a darului lui Dumnezeu care ne copleşeşte vom reuşi să transformăm economia în iconomie şi vom înţelege că bunurile materiale sunt darul lui Dumnezeu şi nu sunt posesiunea noastră şi că se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să oferim darul nostru lui Dumnezeu prin Sfânta Euharistie („Ale Tale dintru ale Tale”), iar apoi să-l împărtăşim aproapelui.
Dar noi suntem datori să trăim în și prin Hristos, căci Dumnezeu ne-a creat “trup și suflet”(Facere II,7) și a avut bunătatea și răbdarea de a ne da șansa reîntoarcerii la El. Toate binefacerile sunt primite de la Dumnezeu, pâinea pe care o mâncăm este Darul Său pentru noi, iar de aceea, noi suntem datori a-I mulțumi neîncetat pentru toate... atât pentru bunătăți, cât și pentru necazuri, căci El știe de ce avem noi nevoie și nu ne dă mai multe decât putem duce.
Drept aceea, cum să ne pară nouă grele chinurile gândindu-ne numai la cât de mult a pătimit Iisus Hristos? Trebuie să ne rugăm mereu ca, alături de necazuri și de dureri, Dumnezeu să ne înmulțească și răbdarea, și mulțumirea, căci “neputincios sunt de nu mă vei întări, legat de nu mă vei dezlega, fricos de nu mă vei face îndrăzneț, întunecat de nu mă vei lumina, sărac de nu mă vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta Putere și cu Darul Sfintei Tale Cruci.
Când suntem în necazuri, fie că avem vreun prieten bolnav, fie că nu plouă, fie că plouă prea mult, ne rugăm lui Dumnezeu…Dar de ce El există pentru noi doar atunci?De ce El este în viața noastră doar când ne aducem aminte de El? Oare de ce? Nu pentru că noi nu-L primim? Oare nu pentru că noi avem sufletele zăvorâte cu lacăte a căror chei le-am ascuns în vreun șipet al adâncului, îngropat în prăpastia păcatelor? Eu cred că da…Drept aceea, “când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Il vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine!”(Marcu Ascetul).
Să ne ajute Dumnezeu să folosim toate bunurile pe care ni le-a dăruit nu în duhul lumii acesteia (mamona), ci în Duhul lui Hristos, ca slujitori ai Lui şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Corinteni, 4, 1)!
Să ne ajute Dumnezeu „să cunoaştem taina voii Sale” cu fiecare dintre noi „spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efeseni, 1, 9-10).
Amin.
Preot Roșca Petru Gabriel
